Dacă noi ne întoarcem de fiecare dată la ceea ce aveam cândva, o facem pentru că acolo este ceva de care nu putem scăpa. Insă, lucrul acesta se întâmplă mai rar. De ce fugim de cel cu care am fost? Nu oare pentru că în esenţa noastră stă tocmai disimularea? Există perioade cu care te identifici în viaţa ta, cu care te împleteşti pur şi simplu. Dar, aşa cum se nasc, la fel mor. Şi de ce se întâmplă să păstrăm amintirile şi nu sentimentele, de parcă am avea un burete care şterge chipul, dar nu şi visul chipului?

Omul se schimbă, orice zi, orice lacrimă sau zâmbet îl conturează, el este precum fructul care se coace, este acelaşi, dar totuşi altul. În acest rol de minge care se rostogoleşte cu foc, omul este şi atrage de la sine şi ceea ce-i devine propriu la un anumit punct din viaţă. O să îi spunem punctul nodal, acel ciot de care se leagă o nouă iubire. Astfel, privind la rece, este posibil să iubeşti de o mie de ori într-o viaţă. Dar, parcă este tras de păr totuşi, căci, dacă ar fi să urmărim această retorică, ar însemna că, oricând,  într-un punct de cotitură, şi deci de finisare a omului, ar putea să apară iubirea. Ceea ce se întâmplă, strict factual, de multe ori. Pe mine jocul acesta mă nemulţumeşte şi totuşi îmi dă speranţe.

Este frumos să evoluezi şi totodată să te legi de acel ceva care-ţi vine ca o mânuşă unsă, dar asta înseamnă că totul s-ar putea derula precum o matrice secvenţială, numai că ar mai apărea, din când în când, noi personaje. Unde mai este autenticitatea şi chiar poezia primului sărut? Unde mai sunt lacrimile şi ceea ce ne macină cu adevărat în rolul sinistru pe care l-am primit la naştere? Ştii ce este ciudat? Dacă te întrebi cum este totul posibil, cum există tot ceea ce există, cum  a luat fiinţă, nu  îţi ţine rămâne decât să te iei cu mâinile  de cap. Nu există niciun răspuns să-mi satisfacă cerinţa epistemică de a ajunge la ceva întemeiat. Universul rămâne o enigmă chiar şi pentru Dumnezeu, da pentru noi?

Facebook Comments