S-a desprins ideea că orice activitate trebuie să aibă un ţel, un scop – de exemplu, scopul investigaţiilor medicale ar fi sănătatea, în cazul armatei victoria, al economiei bunăstarea. Şi atunci, dacă există o sumedenie de doctrine, ştiinţe cu o multitudine de scopuri de atins, unele mai mici şi mai puţin importante decât spaţiul lor de desfacere, atunci toate vor ajunge să conveargă spre un ultim scop – acela fiind binele. De aceea merită să fie gândit şi să fie pus în centrul oricărei analize de tip epistemic, şi nu numai. [1] Şi care ar putea să fie ştiinţa întemeiată să facă acest lucru? Cea politică – pentru că majoritatea scopurile dintr-o societate se strâng şi se absorb[2] în politică, mai precis prin apelul la lege, la aparatul administrativ. Statul devine astfel un fel de gestionar al binelui comunităţii, dar şi al individului. Mai precis, al binelui uman. Însă, cum poate statul să facă diferenţa dintre un bine personal, şi unul impersonal, dar măreţ, şi nu dezirabil şi atrăgător cum este cel individual, rămâne de văzut! Pentru că binele comunităţii, aşa cum apare aici, este suprem, iar toate celelalte năzuinţe nu sunt decât scopuri în vederea binelui final, întregitor.

Dar chiar dacă anumite activităţi sunt precise, cu scopuri bine definite, natura binelui nu se lasă aşa de uşor de cuprins, ceea ce întăreşte şi mai mult ideea că binele se menţine nu numai prin natură, dar mai mult chiar şi decât atât, prin convenţii, prin direcţii ce nu pot fi calculate şi analizate metodic.[3] Şi asta pentru că binele, aşa cum a fost înţeles de unii, a avut şi s-a dovedit a avea consecinţe grave, chiar dacă rolul său trebuia să fie ferm şi nobil. Aici, Aristotel chiar afirmă că unii au fost îngenunchiaţi de curaj, iar alţii au fost distruşi de bogăţie. Deci, se impune o mare atenţie cu privire la generalizările care se fac pe baza altor generalizări, ajungând astfel la un soi de soluţie finală cu privire la ceea ce este bun şi ce este rău. Totuşi, un lucru trebuie subliniat. Cel care se apleacă asupra binelui, trebuie să fie pregătit să nu se lase năpădit de sentimente. Ştiinţa politică nu poate fi gândită şi pusă în aplicare de un novice, de un om condus de pasiune – chiar dacă tendinţa poate fi eclectică, de îmbinare a acţiunii, a pasiunii cu raţiunea certă şi fermă.

Dacă privim atent, şi ne uităm asupra tuturor lucrurilor, atunci vom observa că, în linii generale, fericirea este scopul suprem, ultimul temei. La nivelul maselor, fericirea este mundană, este strâns legată de viaţa cotidiană, de anumite beneficii în raport cu anumite costuri, lucruri strict punctuale. Pentru cei sofisticaţi, fericirea ar fi activitatea intelectuală, ţelul sau modul prin care poate fi concepută şi gândită lumea în care trăiesc. Unii ar putea spune că este binele suprem, condiţia prin care celelalte lucruri bune devin posibile. La acest nivel, Aristotel nu intră în amănunte. Însă, cu toţii spun că echivalentul fericirii ar fi acţiunea de a face bine şi de a te purta cu bine. Cu toate acestea, analiza asupra binelui trebuie să pornească de la subiect; într-un fel trebuie să-şi găsească întemeierea în sine. (vezi Hesiod)[4] De unde derivă şi problema cu lumea ideilor. Binele trebuie gândit atunci pornind de la principii sau de la acele lucruri care conduc spre principii? Aristotel nu ezită, şi pleacă de la asumpţia că tot ceea ce poate fi cunoscut, îndeplinind oarecum exigenţe de ordin logic, trebuie să-şi găsească temeiul la graniţa dintre cunoaşterea nemijlocită şi cea mijlocită.[5]



[1] “So if what is done has some end that we want for its own sake, and everything else we want is for the sake of this end; and if we do not choose everything for the sake of something else (because this would lead to an infinite progression, making our desire fruitless and vain), then clearly this will be the good, indeed the chief good.” ARISTOTLE, Nicomachean Ethics, translated and edited by ROGER CRISP, St Anne’s College, Oxford, Cambridge University press 2004, p. 4

[2] “Since political science employs the other sciences, and also lays down laws about what we should do and refrain from, its end will include the ends of the others, and will therefore be the human good.”( ibidem)

[3] “The spheres of what is noble and what is just, which political science examines, admit of a good deal of diversity and variation, so that they seem to exist only by convention and not by nature.” (idem p. 5)

[4] “Superioritatea absolută o are cel ce gândeşte totul cu propria-i minte;/ înţelept este şi cel ce ascultă sfaturile bune ./ Dar cel care nici nu gândeşte singur, nici nu primeşte în cuget cele spuse de alţii / acela este un om de nimic .” (traducere  Stella Petecel, ediţia a doua, colecţia cogito, editura Iri)

[5] cunoaştere mijlocită (prin deducţie – structură formală de tip silogistic) / cunoaştere nemijlocită (prin intuiţie sensibilă sau intuiţie intelectuală – nous)

Facebook Comments