Există în fiecare dintre noi o frământare ce nu ţine să se potolească. Nici nu ar avea cum, nu ar mai fi căutare autentică, ar fi doar un ciot ce ne îngână cu fală. Instinctiv, suntem obligaţi să căutăm o comoară pe care să o adulăm. Propria noastră nevoie de desfătare îşi capătă evoluţia într-o singură persoană. Căutăm ca bezmeticii să ne mulţumim setea de a cuceri o singură  persoană, dar fugim, la fel de instinctiv, cu ochii, după alte o mie de persoane. Evident, eram ironic mai devreme, când spuneam că instinctiv căutăm pe cineva, nu, o facem din iubire de ideal, o facem tocmai pentru că fugim după o mie de feţe, tocmai pentru că nu ne mai săturăm de nimeni şi de nimic.

Paradoxal, jocul este complet atunci când, pentru a pune capăt agoniei de a fugi după o mie de persoane, te laşi sedus de ideea unei singure şi supreme persoane, a unei himere ce ţine să înlocuiască tot travaliul neîncetatelor persoane din viaţa ta. Culmea, poţi să iubeşti din ambiţie, din ambiţia de a te poticni într-un singur lucru, fără a te mai lăsa cuprins de multe altele. Comozi din fire, alegem calea cea uşoară, primul venit, primul servit. Şi, uite aşa, ne întemeiem soluţia ineluctabilă a iubirii supreme, ne clădim bariere ce nu mai pot fi atinse, ne stingem în oceanul plin cu foc tocmai ca să ne udăm cu foc. Nu cred că ştim ce vrem, dar ţinem al naibii de mult să o facem!

Facebook Comments