,,Dacă ni s-ar da tuturor puterea magică de a ne citi gândurile unul altuia, îmi închipui că primul efect ar fi că aproape toate prieteniile s-ar destrăma; al doilea efect ar putea fi însă unul cât se poate de salutar, pentru că o lume cu totul lipsită de prieteni ne-ar fi insuportabilă, şi atunci am învăţa să ne îndrăgim reciproc fără a avea nevoie de un văl de iluzii care să ne ascundă faptul că nu ne considerăm unii pe alţii absolut perfecţi.”

                                                                                                                                                 Bertrand Russell

Bertrand Russell spune, în exigenţa firii sale, un lucru incredibil, că noi am putea fi fericiţi dacă am renunţa făţiş la mască. Foarte interesant, să auzi acest lucru de la un om care a slăvit o viaţă întreagă raţiunea. Oare nu raţiunea este cea care ne face să fim perfizi? Nu ea ne obligă să lăsăm capul plecat şi să ne închinăm la icoanele celor care ne deţin, sub o formă sau alta?

Perfecţiunea a fost şi este cel mai mare inamic al omului, însă aproape involuntar, şi cel mai mare drog al excelenţei. Sunt persoane, sortite morţii din iubire de perfecţiune, vezi cazul MichaelJackson, dar sunt şi multe care preferă să stea cu mâinile în sân, iar poporul român este unul dintre cele mai vestite la a bate pasul pe loc. Până la urmă, dacă am găsi o cheie care să îmbine perfidia iluziilor noastre cu putoarea trândăvelii ar fi perfect, am găsi o soluţie spre o viaţă lipsită de foc.

 Să ne gândim un pic invers, câţi oameni de nădejde nu au murit sub focul anonimatului, sub cântecul lin al Mioriţei, sub acel imperativ de a sta cu mâinile în sân? Şi câţi nu au fost omorâţi de acest vals al neputinţei? Se vede în fiecare zi pe stradă, la televizor, la modul în care ne comportăm în viaţa cotidiană, cum ne săpăm unul pe altul, cum râdem forţat şi râvnim la curtea vecinului.

Românul a fost ales prin excelenţă să fie genial, dar să se îmbete cu veninul vecinului. Asta este ceea ce ne conferă excelenţă şi pierzanie, faptul de a strâmba din nas la aproape orice. Nimic nu ne place, nimic nu este pe gustul nostru, ba chiar ne şi rugăm la sfinţi să se aleagă praful de ceea ce are vecinul.

 Dacă ar fi să numesc un lucru, unul singur, când mă gândesc la români, ei bine acela ar fi invidia. Am cunoscut oameni ajunşi pe stradă, din cauza săgeţilor, am văzut cu ochii mei cum ne uităm unul la altul, cum ne sorbim din dispreţ fiecar pas, şi cum gesticulăm de fiecare dată când ne calcă unul pe picioare. Noroc, însă, că mai sunt oameni care au capacitatea să admire sincer valoarea. Dacă nu ar fi ei, mă tem că o bună parte din valorile aceste ţări s-ar risipi în negrul seminţelor aruncate pe troian. Dumnezeu cu mila!

Facebook Comments