Toţi suntem frumoşi pe Facebook, suntem înalţi, cu umeri laţi şi dinţi albi.  Nimeni nu are nicio pată. Toţi suntem impecabili în această supremă lume virtuală. Ce-mi place cel mai mult! Sunt persoane care spun: Noutăţi! Dar, atenţie, noutăţi la poze! Nu e genial? Dacă nu avem cu ce să venim, hai să venim totuşi cu ceva, adică cu poze, culmea, la aceeaşi persoană! De parcă, noutatea vine peste tine sau ar trebui să vină sincronic cu avântul de adulaţie. Incredibil! În fine, după ce am recapitulat cum stă treaba cu circul şi carnavalul virtual, să revenim la probleme mai importante, cum ar fi relaţiile de prietenie de pe facebook. Există indivizi care chiar cred că viaţa virtuală te poate duce dincolo de culmi. Nu ştiu că, acum vreo multişori ani, prin antichitate, unul Platon a despărţit lumile în ceea ce avea să devină ideea modernă a lumilor posibile. Una dintre ele este, evident, cea virtuală sau paradisiacă. Nu ar avea cum să fie imperfectă, lumea ideală este în sine şi pentru sine perfectă, ea nu se poate deroga de la propria-i împletire perfectă. Ce rezultă de aici? Că orice individ, că orice impostor trebuie să fie perfect pentru o lume perfectă. De aia fetele sunt aşa de frumoase pe net şi aşa de goale în viaţa reală. De aia bărbaţii se spală pe net şi nu în baie.  Pentru că lumea asta din care se trage, odată cu neoplatonismul, şi Dumnezeu nu avea cum să nu fie perfectă, nu avea cum să nu ofere doar beneficii, ar fi fost chiar aiurea să iasă din culoarea transcendenţei şi să devină banală. Aşa că, virtualia a început să danseze la fel de mult ca păsările, a început să pună accent pe prietenie, pe dragoste, cam pe toate lucrurile la care omul se închină.

Evident, dacă o să fii atent la orice tip de site, el o să-ţi ofere dragoste, sex, prietenie, mâncare, bani, cam tot ce-i trebuie individului modern pentru a putea duce o viaţă normală. Virtualul câştigă teren tocmai cu premise mundane, cu lucruri normale, proprii omului şi mai puţin animalului din om. Să nu uităm însă că în fiecare pas virtual să ascunde un pâlc mundan, gregar, cât se poate de banal, iar dacă reuşim să vedem şi acest aspect, poate că o să reuşim să ne dăm seama că nu suntem aşa de mult afundaţi printre stele, în lumi imposibile şi avare de sihăstrie, ci în lumi reale, lovite de bălegar şi clisme sfinte. Ca să-l citez pe Naum, când eşti la bătrâneţe sau aproape de ea: Te p… pe tine!

Facebook Comments