Există o cărticică foarte interesantă, scrisă de un autor la fel de interesant: Mircea Cărtărescu. Ei bine, această cărticică își propune să rezolve marea taină a iubirii, dar nu a oricărei iubiri,  a iubirii dintre un bărbat și o femeie. Problema cu acest tip de discurs este că ține să prezinte, din start, o pseudoproblemă: De ce iubim femeile? Pentru că, spune autorul, au sâni minunați, ne fac masaj la picioare și ne încântă cu simplul fapt că există. Dar, se poate pune problema astfel? Când iubești o persoană îți mai pui o astfel de problemă? Te mai gândești dacă are ochii verzi sau dacă ține morțiș să facă sex cu tine? Cărtărescu ar spune: Da. Eu aș spune că ori firul acestei cărți este de-a dreptul comercial, ori autorul a ținut să ne arate că nu a trecut niciodată prin viață.

În primul rând, când iubești o persoană, nu stai să te întrebi de ce o iubești, o faci pur și simplu… Semnul de îndoială nu este un răspuns sau un salut prin care iubirea se dezvăluie, poate egoismul. În al doilea rând, dacă te raportezi la acest disurs ieftin, nu faci din femeie decât un mijloc, un așa-zis țel prin care îți atingi propriile ținte ideale sau ceea ce îți fixezi mental, nu faci decât să o privești strict utilitarist, ca J.S. Mill, cel care îți spune că fericirea se calculează, ba mai mult, asemenea lu’ Marx, nu vrei decât să o valorizezi ca pe un bun, ca pe un sac sau oricare alt produs. Avem, în cazul lui Cărtărescu, costuri și beneficii, valorizare și devalorizare. În al treilea rând, dacă faci din femeie un mijloc, uiți să o mai vezi și ca scop. Era isteț Kant cu teoria sa a scopurilor când ne vorbea de scop în sine și mijloace. Se pare că Mircea nu a înțeles pe deplin ideea.

 Dacă vezi într-o persoană doar beneficii, dacă te pui pe tine înainte de toate, dacă încerci să-ți dai răspunsuri cu privire la iubire, la așa-zisa iubire, nu faci decât să demonstrezi că ești egoist, că cealaltă persoană nu există, că mai presus de orice sunt nevoile tale, și nu persoana respectivă. Până la urmă, Cărtărescu nu are nicio vină, el a câștigat niște bani dintr-o falsă problemă. Ca să vă arăt cum arată raționamentul și din punct de vedere logic: Luăm un subiect, mărul, și de aici postulăm un plan de genul: De ce merele sunt coapte? Răspunsul o să fie pe măsură: Pentru că există soare! De ce merge lumea pe stradă? Pentru că e normal să o facă! Și, acum, la nivel metaforic: De ce merele sunt coapte? Pentru că nu există nimic pe lume. Pentru că au un gust care definește lumina soarelui. Și tot așa. Întrebarea sau genul acesta de întrebare nu se pune. Nu are sens, și nici atât când e vorba de iubire.

Poate că nu m-ar fi interesat problema, dar pe parcursul timpului am observat că femeile chiar au început să creadă în astfel de povești. Ba chiar mai mult, au alimentat singure o idee  pe care niciuna nu ar suporta-o dacă ar avea “răbdarea” să vadă și dincolo de metaforă. Sună bine, dar orice ideologie suna bine, și marxismul, și comunismul, toate aveau coerență logică, retorică, dar tot la fel, sufereau în pașii realității.

Acum, depășind penibilul cărții de mai sus, aș vrea să spun că un bărbat sau o femeie – că e bine să fim obiectivi, așa am învățat de mic, crescut de mama – iubesc cu adevărat atunci când nu caută să-și pună, culmea, tocmai această întrebare. Două persoane care se iubesc nu țin să se valorizeze utilitarist una pe alta, ca pe un produs de luat din frigider, ci pur și simplu se lasă vânate de nimicul ce le înconjoară, căci pentru ele nu mai există lume, există adaos la deșert. Două persoane care se iubesc nu se mai gândesc la nimic, și asta pentru că nu mai gândesc deloc. Lumea lor –  bine zis – devine un prilej pentru desfătare şi nepăsare. Nu o mijlocire utilitaristă. Iubirea ieftină a lui Cărtărescu este cea de la colţul străzii, cea de care fug aşa-zişi intelectuali, dar care o aclamă cu tărie prin cărţile lor minunate. Este „iubirea” turmei. Este iubirea de care avem toţi parte, atunci când spunem cu tărie că iubim, dar de fapt nu o facem.

4 Replies to “De ce iubim femeile?”

  1. Fiecare vede iubirea in alt mod…daca domnul in cauza o vede prin prisma faptelor pe care le face celalalt om fata de tine….nu e de condamnat…poate a trecut peste partea cu idealizarea sentimentului si neanalizarea motivelor…in fond si la urma trebuie sa vanda niste vise 🙂

  2. MEsajele care nu iti convin le stergi? Iti acordasem credit, dar mi-ai confirmat ca am gresit. Se pare ca pana la urma cartea ta este, intr-adevar, un autoportret.

    1. Sterg mesajele care contin un limbaj inadecvat. Cat despre autoportret, da, sunt barbar. Citeste cartea, si o sa vezi ca nu este nicio rusine in a fi barbar. Apropo, nu am nevoie de creditul tau.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *