Aseară am vorbit cu o persoană şi mi-a spus o chestie care mi s-a părut bună de luat la puricat şi pus pe blog. Normal, am uitat premisa de la care ar fi trebuit să înceapă acest articol, dar sper să mi-o aduc aminte pe parcurs. Era ceva despre iubire şi modul în care iubim. Până la urmă, subiectul ăsta nu a încetat niciodată să moară, poate a înflorit cu fiecare dintre noi, dintre gândurile noastre. Este important să cucereşti o persoană sau să fie ceva de la sine?

Mi-am adus aminte, mă întrebase dacă eu am cucerit vreodată sau dacă m-am lăsat cucerit. Nu o să vorbesc acum despre viaţa mea personală, dar am să încerc să conturez o mică idee. Ei bine, dacă noi ne dorim să iubim cu adevărat, adică împotriva oricărei dorinţe, dacă noi căutăm să vină ceva peste noi, de ce totuşi cucerim? De ce trebuie să cucerim? Aş spune, în colţul de faţă, a cuceri nu înseamnă decât a seduce sau a lua în stăpânire cumva, cu diverse tertipuri sau mijloace. Toţi se mândresc că au cucerit la viaţa lor, însă este aşa important să punem mână pe cineva, să vedem în el doar o jucărie a propriilor noastre fantasme? Eu, unul, aş vrea să fie un sentiment reciproc, să apară, pur şi simplu, şi să se vadă că este mult mai mult decât o simplă dorinţă.

Dragii mei, seducătorul nu o să vrea niciodată să iubească, firea lui cuceritoare o să-l oblige să vrea mai mult. Toţi cei care cuceresc, nu iubesc, iubesc ideea de a domina, de a pune mâna pe ceva, fără să lase de la ei, chiar dacă cred că lasă ceva de la ei. Hai să fim sinceri şi să ne dorim să nu fim cuceriţi, şi nici noi să nu cucerim, pentru că iubirea este dincolo de acest joc pervers, este dincolo de bine şi de rău, vezi Nietzsche, este dincolo de orice voinţă subtilă. Aş alege oricând să merg pe stradă şi să o întâlnesc pe ea. Aş alege oricând să nu aleg nimic, să mă las dus de val şi să simt orice nenorocire, chiar şi durerea, dar să fiu lăsat pe urmă să mă las dus de valul nenorocirilor mele.

Facebook Comments