Omul trebuie să înveţe de toate. Ba mai mult, trebuie să fie stăpân pe orice situaţie, să nu-i scape nimic, să fie sigur pe toate cele ce sunt. Însă cum se face că totuşi greşim? Cum se face că tehnica avidă de perfecţiune nu ne scapă de cele mai oribile accidente? Nu oare incertitudinea ce s-a aciuat în noi este cea care ne face cu ochiul?

Orice produs, oricât de bine stilizat ar fi, nu are cum să fie perfect, să strângă totul sub imperativul perfecţiunii. Idealul nu poate fi niciodată complet în factual. Oricât de mult ne-am dori, oricât am săpa după adevăr, tot la bază ne întoarcem, la ceea ce ne face să fim până la urmă oameni. Şi ce ne face? Imposibilitatea de a fi perfecţi! Nu există lacrimă mai curată ca acest suprem gând. Nu există nimic mai firav şi totuşi mai onest decât faptul de a fi uman şi supus greşelii. Cu toate acestea, omul luptă mereu cu el, mai tot timpul se încăpăţânează să arate că totul poate fi adus la degetul său mic. În ecuaţie, pe hârtie, totul este mirobolant, mai greu însă când punem motorul în funcţiune, când încercă să ne strecurăm şi cele mai umile gânduri sub straturi impunătoare de gheaţă. Să fim oare aşa de reci? Să fim aşa de strânşi în propria noastră inchiziţie?

Facebook Comments