Sunt oameni parcă turnaţi pentru mizerie. Nu cred că le scapă ceva – sunt aşa de ridicoli şi de meschini în propria lor putoare încât uită să se mai miroasă – să-şi vadă propria lor baltă de neputinţă. Nimeni nu este perfect. Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne lăsăm conduşi de această sintagmă. Tocmai îmbrăţişarea acestor rânduri sunt scăparea mizerabililor, a celor care nu vor să se lase înduplecaţi, a celor care se întărâtă în propria lor prostie.

Am învăţat de mic că este mult mai bine să laşi de la tine, însă ce faci atunci când îţi este încălcată şi ultima pată de demnitate, de orice, de dispreţ, ce faci atunci când vezi că prostul se caţără în capul tău tocmai pentru că-l laşi? Să stai cu mâinile în sân, să-ţi spui că e mai bine să întorci şi obrazul, sau să spulberi cu tot focul ce s-a vârât în tine? Sincer, nu ştiu care ar fi răspunsul, este clar că avem de a face cu una dintre cele mai afurisite aporii. În fond, mizeria, dacă stăm să ne gândim, nu poate fi spălată decât cu mizerie. Nu are sens să-ţi dai cu parfum peste petele furibunde de transpiraţie, de lehamite, căci nemernicul niciodată nu o să vrea să-şi spele fruntea, păcatele, el mereu va fi pornit să se retuşeze, să-şi mascheze propria mocirlă. De fapt, asta este ceea ce mă doare, faptul că prostul nu poate să-şi vadă balta, că nu vrea în nici un caz să se scutească de propria lui puzderie.

 Să căutăm vinovaţi într-o “cale” fără de scăpare este cel mai greu, şi poate cel mai mare duşman aici ar fi chiar propria ta persoană. Adică, să încercăm cumva să ne spunem că lăsăm de la noi, şi totuşi să nu o facem, să încercăm să ne arătăm de fiecare dată cât greşim, atunci când nu greşim, şi tot aşa. Este obositor, dar mă tem că altă situaţie mai “belicoasă” nu  există. Fruntea sus!

Facebook Comments