Cred că momentele de pură sinceritate sunt acelea care te ţin noaptea treaz. Nu cred că omul poate să deţină cu adevărat vreun gând. Nu cred în tăria omului care-şi spune că iubeşte cu foc. Poate că sunt eu mai sceptic, ori poate că vin din alte lumi, dar nu pot să fiu sigur de nimic. Să fie o fugă nebună de certitudine? Să fie un “coşmar” ce ţine neîncetat să nu mă mai supere?

Alegem în viaţă destine diferite, prin gesturile ce dejoacă fiecare rămăşiţă virgină de tremur din noi. Iubim şi ne certificăm iubirea de moment, dar aproape niciodată nu riscăm; ne aflăm aşa aruncaţi, scufundaţi în această blestemată inerţie, în imensul joc de împrejurare, şi astfel ne clădim pereţii propriei noastre inchiziţii.

Riscul nu este niciodată complet – când vine vorba de sinceritate – niciodată nu riscăm cu adevărat, nu dăm cu zarul, nu ne punem la îndoială şi cele mai firave suspiciuni. Poate că frica de eşec este cu mult mai mare decât putem duce. Poate că nevoile primare, goale, mizerabile sunt cu totul sau, poate, mai presus de orice ideal. Propriu-zis, şi sinceritatea este o mare minciună. Pentru că noi nu ne putem cuprinde pe  noi. Pentru că noi nu avem curajul şi pârghiile reale să ajungem la noi. Şi tot aşa! Dar nu suntem vinovaţi! Nu avem cum să fim vinovaţi de propria noastră nevinovăţie. Omul şi când este sincer cu el, minte!    În fond, o iluzie mai mare decât simplul fapt de a te lăsa purtat pe apele nimicului chiar că nu există! Viaţa este o gură de nimic. Noi tot căutăm prin ea, scotocim cu stricteţe să ne corectăm marşul zilnic, să ne proiectăm în dansul golit de substanţă. Căutăm şi ne sculăm din neant, din izvorul anost de minciuni şi totul pentru a ne minţi şi mai mult. Ce ne ţine totuşi în viaţă? Iluzia! Focul! Idealul!? Nici eu nu ştiu.

Facebook Comments