Nu cred să existe mârşăvie mai mare decât aceea a omului victimă. Am crezut mereu în moralitatea modestă, în punctul de perfecţiune uman – un loc din care se vor fi desprins şi cele mai mari greşeli în ceea ce priveşte natura umană. Ne place să fim văzuţi cu ochi buni, de aceea oamenii sunt mereu buni, orice ar face, orice ar zice, ei sunt mereu oneşti şi umani. Însă, ce înseamnă a fi uman? Aproape că ne-a intrat în buzunar, în reflex să numim perfecţiunea ca fiind umană. De ce nu ar fi şi perfidia? De ce ar fi totul uman, bun, iar restul inuman şi rău? Nu vin toate de aici, din omul lovit de soartă, din mănunchiul orgolios?
Cei mai periculoşi oameni nu sunt barbarii, cei care au inscripţionată pe frunte o urmă a durerii şi a sălbăticiunii. Nu! Cei mai periculoşi sunt timizii, ăia de nu ies niciodată în evidenţă, de afli doar cu lupa de ei. Nu există mârşăvie mai mare, nu există nimic pe lume mai urât şi mai odios decât falsa blândeţe a unor sofişti ce zâmbesc dulce. Prostul îţi dă în cap din prostie! Vulpea îţi dă în cap dintr-un motiv. Ba chiar îl împinge pe prost să atace. Chiar dacă vorbim de o cauză comună, de un final tragic, în care un om este terfelit la propriu, prostul nu ştie, el sare, se aruncă, în timp ce falsul altruist salivează şi proiectează. Crima plănuită este cu mult mai mult decât neştiinţa, orbirea de moment, impulsul visceral; ea arată cu adevărat cruzimea în toată sălbăticia ei, în toată goliciunea ei, iar răul cu adevărat rău este doar atunci când este plantat, când este aruncat, când este pus la dospit şi prefăcut în fapt.
Facebook Comments