1 tastatura_r

Şi ea se schimbă odată cu trecerea timpului, nu? Dacă nu ar fi femeia ideală, oare am putea să mai iubim, să ne spunem că ceea ce avem nu este nimic mai mult decât o valenţă a focarului ideal? Orice aş zice, mereu îmi apare în minte, în inimă? Nici eu nu ştiu, dar totuşi pe undeva se piteşte, îmi spune că este aproape în depărtare, că nu are nimic ideal lipit de ea, poate o pată de umanitate, un strop de apă, un ocean de întrebări.

Femeia ideală – mi-am dat seama – este o întrebare, mereu te trimite spre un-altceva, spre un ţinut îndepărtat ascuns în lumina aspră de neputinţă. Punem întrebări atunci când simţim răspunsul, când ne aflăm în proximitatea lui. Aşa e şi aici, căutăm cu disperare să ne desăvârşim impotenţa, spunând că este departe, că e aproape, răsărind de undeva, din ţinuturi falacioase, stropite cu iz de remuşcare şi nesaţ. Căutăm şi astfel ne trezim căutând căutatul, uităm linia, sejurul, punctul de amorţeală, şi astfel în goana după veşnica refulare, ne maltratăm factualul. Dar, până la urmă, Nietzsche se înşela, idealul nu poate fi separat cu lama de realitate. Dacă ne gândim bine, realitatea nu este decât o iluzie fantoşă, pusă parcă să se sape, ascunzându-se ca un ornitorinc în goana după escaladare şi categorisire. În nebunia avidă de cotropire stă pitorescul logicii, orice am face, nu am scăpa de el, de aia nu ne mai săturăm se ne minţim, să ne matematizăm dorinţele, de parcă totul este trecut pe o foaie, o hartă.

Cred şi acum că iubirea înseamnă să mergi pe stradă şi să o vezi pe ea. Şi gata! Nu e nevoie de mai mult, ţine doar de întâmplare şi hazard mincinos. Problema însă e frumoasă, nu durează, şi nu în ultimul rând, nu este comună, nu apare aşa cum apar familii întregi trecute pe la notar şi pe la popă. Iubirea nu vine cu notarul. Sau vine?

Facebook Comments