Nu cred că există ceva mai interesant pe pământ care să nu fie trădat de jocul dintre alb şi negru. Nu există o dualitate mai mare ca aceasta. Din timpuri străvechi şi înainte de creştinism, focul, apa, pământul, plus alte elemente, aveau să pună bazele jocului dintre rău şi bun, cald şi rece, lumină şi întuneric. Culorile, petele, focul, toate derivă de aici, ceea ce nu înţelege nimeni stă fixat în aşa-zisa dualitate ce străpunge nimicul şi fiorul cotidian. Nu există rău, nici bine, există o săgeată prin care se străbate cercul vicios, un loc ce se lasă sedus de categorii. Nu există raţiune, există joc!

Fetele bune prefără băieţii răi tocmai ca să se oglindească în ceva. Culoarea nu există în alb şi negru, ci în joc, iar jocul este făurit de mixul de culoare. Când fugim de noi şi visăm, căutăm să ne ascultăm chemarea, fiorul care ne aduce lângă cineva. A fi alături de  cineva înseamnă a lua din culoarea respectivei persoane şi a umple cu ea un gol ce aşteaptă să fie presărat. Colajul dintre două persoane trebuie să fie impur, să atragă devenirea, iar acesta, după cum ştim, implică războiul culorilor şi a valenţelor ce le întregesc. Şi atunci, este cât se poate de normal să vrem rău, bine, în funcţie de felul în care ne proiectăm în viaţa de zi cu zi. Nu ai văzut? O fată bună mereu o să vrea un băiat rău, în timp ce o fată rea o să vrea mereu un baiat bun. Jocul derivă din voinţa de a lua în stăpănire, de a cuceri cu orice preţ. Sunt persoane  construite pentru a fi vădite, violate, care se lasă furate, prădate. Orice căprioară îşi are un leu sau un tigru. Căprioara o să fie mereu pradă, în timp ce tigrul este prădător şi ameninţător prin definiţie! Însă, orice leu îşi are o leoaică ce vânează pentru el!

 

Facebook Comments