Este târziu şi se aud mici sunete prodigioase. Mă întreb dacă totul are rost şi dacă viaţa are până la urmă sens? În faţa cui găsim noi, oamenii, sensul? Este de ajuns să spun că sunt? A fi este diferit de a fi conştient, dar şi de a fi finit. Este adevărat că aceste lucruri ne formează pe noi, prin ele suntem identici, dar aşa diferiţi.  De ce atâta chin şi luptă oarbă între noi? În fond, noi nu facem nimic! Ne jucăm şi ne ascundem sub nişte măşti zilnic.

Uneori, ne şi prefacem, râdem şi plângem, avem proiecte şi ambiţii, căutăm noul în vechi şi vechiul în nou. Dar, oare, nu facem totul cu un scop? Unul pe care-l ştim, de care ne este groază şi de care fugim în viaţa de zi cu zi? Şi de ce fugim şi ne jucăm, ce ştim şi nu vrem să ştim, ce este aşa negativ încât scara negativă se opreşte fix în el? Acel ultim scop este moartea. El este un scop al vieţii, şi nu neapărat al individului. Putem spune că individul este doar un mijloc prin care acesta se poate realiza.

Dar cum pot vorbi despre un scop al vieţii care se manifestă în om şi care-l obligă, în cele din urmă,  să-l adopte? E o nebunie! Chiar este? Normal că viaţa îl obligă! Viaţa este alcătuită din ordine şi dezordine. Omul este cuprins între ordine şi haos. Viaţa este, de fapt, planul omului. Un plan precis şi bine stabilit în marea ordine şi dezordine universală. M-am plictisit…

 

Facebook Comments