Am alergat în lumea gesturilor, a focului, a ploilor și am ajuns, în ultima instanță, să descopăr chipul celui ce avea sa fie ființa ta. Ce este chipul? Dorința, nevoia, durerea, satisfacția, ardoarea, tot ceea ce ne înconjoară și ne animă cu adevărat stă fixat aici. Ce ascunde chipul ei? Dar chipul lui? De ce, din toți, el, ea este alesul? Obișnuiesc, adesea, să spun că nimic nu există. Și, poate că nu greșesc. Cuvintele, numerele, capată sens doar atunci când ne raportăm la un sistem de valori. În speță, un sistem matematic sau un sistem lingvistic. Toate aceste „grozăvii“ sunt proiecția noastră. Ele răspund nevoilor noastre elementare. Ele subliniează „practicitatea“ și nimic mai mult. Dar oare avem nevoie de ele,atunci când iubim? Oare iubirea este practică? Poate chipul tău, acum, aici, să fie dezvelit de aparență? Jocul poate continua antagonic la nesfârșit. Însă, un lucru rămâne în picioare. Nevoia de chip! În chipul ei mă regăsesc pe mine. În chipul ei sunt eu, cu toate nenorocirile mele, cu toate isprăvile mele. Am nevoie de chipul ei/lui, în măsura în care, pierdut în acestă lume, nu am un scop bine definit și, de fiecare dată când știu că nu știu ce vreau, de fapt, vreau oglinda chipului perimat în timp de întrebări și de răspunsuri neclare cu privire la propria-mi ființă. Vreau ceea ce eu nu o să am niciodată. Vreau să aflu ce este cu mine, acum, aici. Și, cum răspunsul la această întrebare întârzie să apară, mă arunc în lume, caut și scotocesc un chip în care să mă oglindesc. Eu nu vreau răspunsuri banale, practice. Eu mă vreau pe mine și, implicit, pe tine, pentru că tu ești singurul posibilcare mă poate înalța. Și nu vreau viață după moarte, este de ajuns chipul ei, să-mi spun ca locul meu este aici. Și nu vreau raspunsuri firave, ci gesturi încâlcite. Și nu vreau ustensile, căci singurul ustensil existențial se găsește în tine, este chipul tău, cu ochii tăi, cu buzele tale, cu nasul șiret ce-mi spune să o las baltă acum, că nu ține. Da, așa e nevoia de iubire.

Însă, există cu adevarat o nevoie (voință) de iubire? Ce încerc să sublinez? Oricât te-ar cerne problemele provenite din încâlceala produsă de banal, ele nu te vor încolți niciodată așa cum o va face dragostea. Nu există rațiune, subiect, conștiință; acestea sunt doar mecanisme prin care putem să ne „înhăimăm“ împotriva haosului. Avem nevoie de ordine în viața de zi cu zi. Toate aceste elemente „constrângătoare“ nu fac nimic altceva decât să ordoneze mișcarea, devenirea, haosul. Însă, știm toți că minusul fără plus nu ar avea valoare. Vrem haos, vrem dezordine, vream să ajungem la noi, să ne cunoaștem, să ne aruncăm deasupra cotidianului. Vrem să ieșim din cotidian, din mizerii locale și din încâlceli factuale. Avem nevoie de foc cum, în aceeași măsură, avem nevoie și de apă. Pentru că așa este „firea“ lucrurilor și așa ar trebui să fie. Și, poate că, la prima vedere, las să se înțeleagă că nevoia de iubire vine din egoism. Oare? Nu este așa! De ce nu? Pentru că este singura cale care vine (din)spre și (în)spre tine, prin tine și prin el/ea. Este viață, este haos, iar acest lucru este contingent cu nevoia de iubire. Cu alte cuvinte, omul este iubire, haos, viață, lume, timp, spațiu. Este în sine și pentru sine, dar, mai mult, este devenire prin el/ea. Iar singurul lucru care face viața să plângă, moartea, nu poate fi învins decât așa! Altfel spus, scutul vieții împotriva morții este iubirea.

Facebook Comments