Viaţa este făcută în aşa fel încât să ne lăsăm purtaţi de turme. Colectivitatea este măsura fără de măsură, trompeta şi chinul fără de foc, goarna şi baioneta prin care ni se eludează fapticul zilelor noastre. Ea este rugul şi jugul oamenilor angoasanţi, în ea găsim izvorul tămăduirilor şi răspunsul tuturor întrebărilor. Superficialul este la el acasă în turmă, în goana după avânt şi răspuns la întrebare. Dar viaţa noastră intimă este şi poate să fie una dintre uşile ce dezleagă avântul vieţii cotidiene. Intimul este, la fel ca alte iscoade, un tărâm de pus pe tavă, o alegere ce vine peste tine, ce ţine să te poarte fără intenţie în aşa-zisa lume a cognoscibilului; aici orice taină sau fereastră închisă se deschide, aici se dezleagă noeme şi tot aici se descrie indescifrabilul sau, cel puţin, ascunsul cu iz de rezolvare. Sigur că omul trăieşte în colectivitate, că totul este mai uşor când ni se dau răspunsuri de-a gata, dar asta nu este tocmai premisa vieţii noastre reale, a vieţii dintre pereţi, este ceea ce se vede, şi nu ceea ce este…

În viaţa noastră absconsă, lumea se contopeşte într-un pahar, aici se preface şi se întoarce la o sută optzeci de grade; în ascunsul dormitorului nostru, lumea simbolurilor fragmentare dispare, se rupe de substanţă şi se preface în deşert şi goliciune. De ce ajungem să fim cu noi, doar cu noi? Pentru că, fie spus cât mai simplu, orice am face, tot la noi am ajunge, tot la temerile şi durerile noastre, tot la reuşitele şi joaca de doi lei, la destinul sau chiar norocul nenorocirilor noastre. În colectivitate ne rupem de întrebările noastre, de incertitudinea noastră, de mănunchiul odios de frământări. În spaţiul formal, incertitudinea devine formală, polii se inversează, capătă frământări uşoare, totul este presărat cu răspunsuri acum, totul se contopeşte, incertitudinile devin certitudini pentru că se leagă, se conturează într-un spaţiu aşa-zis obiectiv, într-un cumul de răspunsuri precare, reci, de lemn, de tradiţie, pârghii genealogice din care răsare banalul vieţii cotidiene. Într-un final, dormim singuri pentru că lângă noi nu este nimeni. Într-un sfârşit, suntem singuri pentru că altfel nu putem să fim. Chiar şi atunci când toţi dansează, când sunt lângă tine, cu lumea şi făgaşul lor plin de răspunsuri, tot singur eşti. Chiar şi atunci când este el sau ea lângă tine, tot singur eşti, tot rupt prin excelenţă eşti…Eşti singur pentru că natura psihosomatică te obligă să fii, eşti singur chiar în turmă, în mijlocul şi răcnetul cu care te violează dansul oilor.

Facebook Comments