În cada cu minciuni se găseşte şi promisiunea. Nu cred în promisiuni, şi asta nu pentru că nu aş avea încredere în oameni, cum ar spune cineva în primă instanţă, ci pentru că omul nu are încredere în el însuşi, în ceea ce face mâine sau poimâine; aşa că, oameni buni, să revenim cu picioarele pe pământ, în lumea noastră reală, rece şi frumoasă, dacă vrem să trecem dincolo de iluzie.

Dacă un om nu ştie ce vrea, dacă el nu are nicio şansă să se cunoască, de ce aş avea eu încredere în incertitudinea lui, de ce aş pleca de la premisa că totul este stabilit, de ce m-aş lăsa dus de valul unei bule de aer? Promisiunile sunt făcute să fie încălcate, pentru că altfel nu ar putea să fie. Promisiunile nu te ajută, ele te pun pe un drum condus de altul, de un-altul care te poate seduce cu zahăr sau sare. De ce să nu învăţăm să ne facem nouă o promisiune, să găsim un plan şi o rezolvare în spaţiul cauzalităţii noastre? De ce alergăm după ceea ce se lasă mai uşor de vânat? Comoditatea este bună, dulce, dar la rându-i este goală, dătătoare de minuni pe termen scurt, şi răufăcătoare pe termen lung. Hai să nu mai fim umili, să încercăm să ne rupem cu totul de constructe precare, iar dacă o facem, să încercăm să vedem că totul are un sfârşit, inclusiv iubita noastră viaţă plină de promisiuni.

Facebook Comments