În primul rând, să zăbovim puţin asupra conceptului de apariţie. Ei bine, conceptul de apariţie, sau de fenomen, este unul dintre cele mai importante repere ale gândirii fenomenologice. Aici, după cum o să vedem, este ascunsă şi miza fiecărui jucător pe o piaţă financiară. Apariţia este ceea ce dă în primă instanţă strălucirea, ceea ce se vede cel mai facil, ceea ce ne stă la îndemână. Şi aici intră mai ales ce ne interesează pe noi, produsele propuse spre vânzare. Heidegger însă priveşte adânc şi ne arată că de multe ori apariţia poate să fie văzută ca aparenţă. De fapt, apariţia prea adesea poate fi privită ca aparenţă. De exemplu, când vedem că soarele se învârte în jurul pământului, sau că marea se intersectează cu apa; tot felul de iluzii forţează limbajul să le promoveze, să le aducă în spaţiul uzual. De aceea, noi şi spunem: a răsărit soarele. Folosim un limbaj arhaic, metaforic, pentru a exprima lucruri, în esenţă, ştiinţifice, crude, reci. Operăm, cum ne arată Heidegger, cu o privire ambientală, adică aducem lumea la noi, la firescul din noi, şi nu la o robotizare mecanică. Însă, dacă ne gândim mai mult, producătorul, când vrea să-şi obţină mult iubitul profit, nu mizează tocmai pe această relaţie aparenţă-apariţie? Totuşi, relaţia, fie vorba, nu este tocmai o relaţie, este mai mult o interdependenţă ce pare să tindă spre dualitate. După cum indica Heidegger, apariţia este în sine, adică lucrul poate să existe fără aparenţă. În schimb, aparenţa nu are rost, nu-şi găseşte temeiul în sine, ea este legată de apariţie. Mai simplu spus, ca aparenţa să fie posibilă, trebuie să fie şi temeiul ei prezent, adică apariţia. Şi mai simplu spus, ca un producător să-ţi vândă o iluzie, o sticlă de băutură sau de orice altceva, are nevoie de un produs. Şi atunci, cum stau lucrurile?