Mircea Florian constată că, de-a lungul Evului Mediu, apare cât mai des întâlnită o tendinţă de unificare a stilurilor de expunere. Astfel, s-a ajuns la situaţia în care era destul de greu să mai deosebeşti, după ce limba latină era considerată limbă oficială a filosofiei, naţionalitatea unui filosof sau a altuia. Revenind la filosofie, putem spune că empiriştii englezi şi-au extras seva de la nomazi. Această filosofie răspunde, într-un anume mod, cerinţelor lor practice, seculare. Deci, vorbim de o filosofie care pare să împiedice, la prima vedere, spiritul liber, dar acest fapt prinde contur doar atunci când este gândit într-un cadru general. În rest, filosofia empiristă, lăsând contextul global al filosofiei, ţine mai mult de libertatea de mişcare, decât de cea de gândire. Acest fapt, în linii mari, poate fi spus şi despre filosofia franceză şi germană. În continuare, filosofia franceză sau raţionalismul francez ţine de un soi de gândire impregnat de calcul şi de rigoare matematică. Aceste abordari sunt oarecum străine, căci ele limitează speculaţiile filosofice. Cât despre germani, putem spune că rigorismul leibnizian îşi are obârşia în cel francez. Deşi filosofia reflectă, în contextul ei lărgit, tendinţele unei naţiuni, nu o face raportându-se direct temporal la evenimentele politice care se desfăşoară în acea perioadă. Sau, în cazul în care se întamplă, nu putem spune că o defineşte. Deci, specificul naţional al unei filosofii nu se reduce la un singur aspect.

Mircea Florian remarcase faptul că naţionalizarea filosofiei are şi aspecte tradiţionale, legate de trecutul cultural filosofic al ţării respective. În aceeaşi ordine, el conchide că acest aspect nu trebuie ignorat. Urmărind aceste coordonate, putem afirma că filosofia nu este numai naţională, dar nici că trebuie văzută ca fiind doar generală. În plus, avem cazul filosofiilor germanice, în speţă filosofia lui Kant şi Hegel; acestea, deşi sunt naţionale, până la urmă au ajuns să fie generalizate, universalizate. În acest cadru, am avut şi noi kantienii noştri , însă acesta era un fel de kantianism antikantian, aşa cum relata Blaga. Deci, a existat o întreagă linie kantiană în spaţiul filosofic românesc. Începând cu Reprezentanţii Şcolii Ardelene, Eminescu, Maiorescu, iar, mai recent, Noica. Cu toate că urmau această linie, nici unul dintre ei nu poate fi considerat neokantian. Există, însă, un lucru care trebuie punctat: specificul unei filosofii nu înlătură diversitatea orientativă şi nici nu-i trasează limite rigide. Este cazul filosofilor de anvengură din spaţiul autohton. Aceştia și-au desăvârşit instruirea filosofică în ţările occidentale, în special în Germania şi în Franţa, şi, deşi au făcut acest lucru, propria lor concepţie şi abordare filosofică nu a fost integrată în filosofia occidentală. Dar asta nu înseamnă că nu a fost contaminată într-o anumită măsură.

Cât despre filosofia naţională, este cert faptul că ea nu poate să se desfăşoare decât în cadrul unei naţiuni care a ajuns la un anumit grad de civilizaţie şi cultură. Pe de altă parte, referindu-se la filosofia românească, Mircea Vulcanescu a indicat că, înainte de cel de al doilea razboi mondial, au existat anumite condiţii care au favorizat apariţia unei filosofii naţionale:

1. Existenţa unei activităţi autentice de filosofare printre români; 2. Existenţa unui mediu de difuzare sau circulare a ideilor; 3. Existenţa unei problematici și a unor sisteme filosofice specifice româneşti.

 

Facebook Comments