Toţi aşteptăm o pereche de pantofi. Toţi ne scăldăm în lumea imposibilă a concretului. Praful ce se aşterne pe inima noastră, acel vânt refulat şi vânat cu care ne scuipă impulsul singurătăţii şi prin care arată că este cu noi nu este o lacrimă amară ce se varsă precum apa într-un pahar, nu este o convulsie inutilă; este, poate, adevărul care ne arată că suntem singuri chiar şi atunci când o simţim cel mai puţin. Oare este aşa? Nu se întâmplă să desfacem gândul trecutului cu pofta celui care citeşte un palimpsest? În eleganţa vieţii găsim pete care ne spun că suntem construiţi din lut sau, cel puţin, dintr-un material foarte moale, aproape vid, în bătaia cu focurile pricinuite de destin.
Omul este vulnerabil, dar şi abil, el nu se mulţumeşte cu fiorul mediocru al vieţii, ci tinde spre un tărâm ce este veşnic provocator, plin de incertitudine şi, totuşi, plin de semnificaţie, de substanţă. Însă, acest tărâm ideal nu este construit tocmai din nimicnicia noastră? Nu este, oare, doar un glonţ care ne face cu ochiul de fiecare dată când simţim inutilul posibilităţilor noastre luminate? Din lanţul acestei enigme se naşte şi veşnica controversă de a fi iubit cu adevărat, de a fi adulat, dar şi omorât de iluzia iubirii ideale, de a fi falsificat tocmai atunci când simţi natural, când totul curge ca nisipul printre degete. C’est tout.

 

Facebook Comments