Am nevoie de o lacrimă care să mă conducă către mine. Poate că trăiesc în propria-mi neputință. Mă uit dincolo și-mi dau seama că eu sunt cel fără de sens. Un om, când își pierde scopul, este pierdut. Fără scop, țel, noi nu suntem noi. Și, totuși, pentru cine mă justific, în fața cui încerc să mă descos? Probabil că în fața mea, în fața neputinței de a te cunoște. ”cunoaște-te pe tine însuți”. Aceasta este fraza de la care s-au scris toate cărțile din lumea aceasta. Orice sâmbure dintr-un roman pleacă de aici. Dar, până la urmă, pot să mă cunosc? Pot să ajung la mine cu adevărat? Când eu nici nu știu ce vreau, când eu mă las condus de neștiință? Cum pot să ajung la mine dacă eu sunt într-o camuflare sempiternă, dacă eu mă schimb din chiar momentul în care scriu aceste rânduri?

În lumea aceasta putem să construim rachete, putem să dansăm pe lună, dar nu putem să ne privim în oglindă. În oglindă ai șansa să-ți nărui orice speranță ce duce la tine, la sinele tău… În oglindă, constați cu durere că, de fapt, nu ești tu și, tot în oglindă, te pierzi și mai mult în ascunsul tău, în golul care te face să deschizi ochii, în haosul care-ți spune că ești mort, în recolta de durere care te face să zâmbești. Încep să iubesc durerea, nu înțeleg de ce fugim de ea. Eu chiar mă rănesc cu mine însumi, cu lumea mea, cu dorințele mele deșertice, și cu tot ceea ce minte frumos. În tot acest chip, în tot acest lanț conjuctural, îmi dau seama că, de fapt, suntem singuri. Și, da, viața moare din chiar clipa în care ai luat naștere.

Facebook Comments