Cum să te rupi de cineva dacă totul a fost în jurul lui, dacă chiar totul s-a redus la el? Cum să avem tăria să ne rupem de un seducător, de un om care te-a luat de mână, te-a purtat de colo în acolo, ţi-a arătat că viaţa înseamnă mai mult decât o simplă rătăcire, cum să scăpăm de tot? Când iubeşti o persoană te identifici cu ea, cu năzuinţele ei, cu ceea ce pare ilustru pentru ea. Contopirea înseamnă, într-un final, o aproximare a unei măşti, a unui discurs lasciv, a unui decor ce se lasă vopsit tacit de amândoi. Iubirea este ca o mască fixă, ca un chip strâmt, un chip ce se lasă violat de ideea unei singure voinţe, aceea de a sta nemişcat într-o lume goală, într-un deşert plâns cu himere. Aici, în goana după siguranţă, ne dăm mâna, ne luăm unul pe altul, ne purtăm ca şi cum totul ar fi perfect, căutăm să fie totul cât mai sigur, să ne lipim cu dezordinea noastră…Dar, până la urmă, nu reuşim, pentru că două persoane nu pot niciodată stă pe acelaşi deal, nu pot să lege perfect, să concretizeze într-o singură şi intangibilă dorinţă. O mască va fugi până la urmă, se va rupe de sincronicitate, va simţi că fluieră şi altceva în ea, iar atunci…va pleca. Celălalt? Ce se întâmplă cu el? Mulţi aleg sinuciderea, pentru că viaţa ca proiect contopit nu-şi mai găseşte sensul, culoare, totul fiind pierdut şi închis. Celălalt este mort, chiar dacă nu este, el trebuie să-şi renegocieze masca, să-şi aducă aminte că totul este devenire, şi nu dispreţ sau obsesie, fanatism de perfecţiune, va trebui să trăiască fără de voinţă, să se lase violat de multitudinea de măşti ce se revarsă pervers în el.

 

Facebook Comments