Am minţit atunci când am spus că suntem un cumul de forţe, de împletituri viscerale. Nu. Suntem idealul propriei noastre derive. Trăim în epoca orgoliului. Trăim în lumea lui Nimănui. Aici ne certăm fiecare, ne zbatem asmuţiţi ca nişte câini, ne transfigurăm şi ne desenăm destine. Toţi avem adevărul nostru, nimeni nu ne poate zdruncina un pic, iar dacă o face, ei bine, îi dăm în cap; nu vrem să ne mişte puţin din verticalitatea inerţiei noastre. Toţi aici ne ţinem în braţe, ne scuipăm cu ce avem mai de preţ, ne izgonim şi ne vedem damnaţi în imperativul de a fi cel mai bun! Suntem viteji, alergăm cu unde sonore, îi ciupim pe toţi, ne uităm în oglindă şi ne mânjim cu cele mai umile minciuni.

Nimeni nu are tărie să spună că e un nenorocit amărât, că nu are nimic în mână, poate doar o baltă de moarte. Toţi sunt ţanţoşi şi frumoşi, perfecţionişti în dezordinea de haită. Totul este la locul lui, nimic nu este pierdut pe undeva, ci cât se poate de implantat în mizerie. Alergăm după lumină, însă ne oboseşte, şi aşa ne mulţumim cu puţin, chiar dacă noi le vrem pe toate. Suntem aşa de mizerabili, aşa de groteşti, încât am uitat să ne mai privim neputinţa, ne vedem aşa de sus, de pătrunşi de toate şi de nimic, încât ne zburăm cu iluzia, ne ţinem cu ea în braţe, ne vindem iluzii şi le mâncăm cu stupoare! Suntem uimiţi de felul în care ne mânjim, şi uite aşa ne scuturăm de orice vină, căutând totuşi să mai stăpânim câţiva sclavi, să-i aducem în spaţiul nostru năucitor.

 

Facebook Comments