Mi-am dat seama de un lucru, asta până când o să-mi dau seama că nu este aşa, chiar de este aşa, oricum, nu contează. Orice ar fi, să nu uităm maxima asta: ,,Nimic nu contează.“ Poate că sună ciudat, veţi spune, dar sunt momente în viaţa noastră, şi aici cred că putem să ne luăm toţi în braţe, să fim de acord, când simţim că nimic nu contează. Chiar dacă iubim al dracului de mult, chiar dacă escaladăm Himalaya, chiar dacă ne îmbătăm cu apă rece, nimic nu contează, nimic nu are valoare. În fond, am impresia că nimic nu se desăvârşeşte în vreun fel, că nu există niciun impediment care să fie cu adevărat adevărat, să ne condimenteze cumva, să ne apuce de mână, chipurile, să ne seducă în vreun fel, să ne înduplece cu mărinimia aia mare din noi. Nimic! Aş fi vrut să mă trezesc cu un strop de putinţă, să pot să-mi torn singur o rază de soare în pahar, în timp ce mă sprijin pe coajă cu alai de mure, să mă trezesc şi să amorţesc în propria mea baie de neputinţă, să-mi zidesc himerele şi să le judec eu pe ele, să mă netezesc aşa cum notele se adună într-un fascicul de lumină, să plâng şi totuşi să strâng ceva în mână, să-mi pot spune că există o iluzie adevărată, crezând totuşi în distincţii şi norme epistemice, să mă falsific şi totuşi să mă regăsesc, oameni buni, să mă regăsesc…

Cu cât ajungi să te minţi că înţelegi lumea, cu atât ajungi să te vinzi şi mai mult viselor, aproape direct proporţional, să-i spunem. Nu există nimic, pentru că Nimicul este cu mult mai mult decât putem duce, apasă aşa de mult, e aşa de spaţios, de strident, ca o vampă ce se vinde pentru o pâine, aşa e nimicul, gol şi totuşi plin cu goliciune!

 

Facebook Comments